"Singure în faţa sorţii"

Autoarea acestei cărţi cunoaşte problema traficului de femei nu din auzite.
„Singure în faţa sorţii“ povesteşte soarta a două persoane reale care au avut de suferit de pe urma traficului. Numele, bineînţeles, sunt schimbate.
„Priveam prin geamul maşinii la cerul înnorat. Negreaţa lui îmi răscolea sufletul, iar lacrimile îmi curgeau şiroaie pe obraz. Cătuşele mă strângeau rău, durerea devenise constantă. Nu mai putea fi neglijată. Nici vânătăile de pe faţă nu-mi mai făceau probleme. Gândul îmi era la locul unde mă duceau şi de unde nu eram sigură că mă voi întoarce vreodată. Ceea ce a fost îmi părea doar o filă din viaţa mea, dar ce urma să se întâmple mă speria. Nu eram convinsă că voi rezista, mi-era frică să nu-mi pierd minţile. La acest gând am privit spre compatrioata mea, care şedea alături. Apele tulburi ale ochilor ei, care odată au fost albaştri, m-au înfiorat. Era o privire de pe marginea prăpastiei…”
Aşa începe romanul documentar-artistic despre traficul de fiinţe umane “Singure în faţa sorţii” al cărui autor sunt chiar eu şi “de al cărui succes se bucură astăzi milioane de femei care au citit-o şi care i-au urmat sfaturile, scrie Ionuţ Sandu în “Esenţial” 2007. Poveştile ei au depăşit cu mult orice imaginaţie, traficul de fiinţe umane fiind o problemă la care de multe ori autorităţile au închis ochii din diverse motive”. Acest roman îşi păstrează o evidentă originalitate fiindcă nu a fost scris într-un birou comod şi cald, plin cu rafturi de cărţi sofisticate din care poţi înşira pe hârtie atâtea lucruri posibile şi imposibile. Sunt nişte istorii adevărate, nişte lacrimi vărsate nu doar de cititor. Chiar atunci când a apărut romanul a stârnit sentimentul unei opere neobişnuite. El a fixat unul dintre momentele principale în evoluţia unei generaţii din Republica Moldova. Realismul crud pe care îl practic în acest roman este greu de acceptat pentru alte generaţii. Fiecare l-a citit şi l-a perceput în felul său. „Valorosul debut al Stellei Enachii va impresiona şi chiar va şoca publicul, având un impact real asupra celor ce formează astăzi în republică societatea civilă,” Irina Nechit, JURNAL DE CHIŞINĂU 2002. O lună mai târziu, jurnalista şi criticul literar Lia Ţâcu menţionează într-un material publicat în MOLDOVA SUVERANĂ: „Vom observa pe parcursul lecturii că autoarea „voalează” cu bună ştiinţă cateva tablouri ce ar putea stresa prea mult cititorul… Lumea descrisă de Stella Enachii este o lume a unei pieţe dure – de cerere şi ofertă – în care totul se face pentru bani şi profit”. „Mă speriasem rău, nu mai înţelegeam ce se întâmplă. Mai nu-mi pierdusem cunoştinţa când pe lângă urechea mea şuieră ascuţit un glonte. Nu pricepeam nimic, ştiam doar că viaţa mea e în pericol. Nimic nu mai depindea de mine, destinul meu era în mâinile acelor bărbaţi cu măşti pe care i-am văzut când am coborât din maşină. Şi am mai înţeles că nu scap teafără, vedeam cum îl loveau cu cizmele grele şi pumnii de fier pe tânărul care nu demult era alături de mine. Eram conştientă că furia lor acu se va revărsa şi asupra mea. Muţisem. Vedeam doar stropi roşii care săreau în toate părţile”.
Dacă nu ia formele brutale „drama traficului de fiinţe umane” nu are un mai puţin înfiorător destin. Ecoul sufletesc al retrăirilor întreţin tensiunea fiecărei pagini. Nimic nu poate fi trecut cu vederea, căci orice cuvânt spus aparţine unei realităţi criptice şi orice detaliu nu-i exclus să aibă o valoare revelatorie. Personajele sunt luate direct din viaţă şi romanul nu e decât un mozaic de fapte reale. Unele personaje din carte întruchipează trăsături de caracter şi evenimente împrumutate din viaţa a mai multor oameni reali. Adriana şi Veronica însă au avut un prototip absolut concret. Protagonistele devin expresia unui stil de viaţă. Sentimentele nutrite din trafic de către traficanţi au lăsat urme adânci în inimile sensibile ale acestor femei. De aceea în ele mai rămâne pentru multă vreme şi ură, şi dispreţ, şi durere. Cruzimea omenească le-a schimbat radical. Ele nu mai simţeau nimic decât durerea proprie care le strângea de gât ca lanţul inchizitorului. Aceasta a şi reconstituit o realitate necunoscută de alţii. „Am auzit scrâşnitul greu al uşilor de fier, apoi clănţănitul lacătelor şi am simţit cum cineva mă împinge într-o odaie, unde nu era decât o saltea murdară, o ferestruică mică şi patru pereţi cu inscripţii. Am simţit un miros greu ca într-o pivniţă deschisă pentru prima oară într-o primăvară târzie. Parfumul de afară contrasta atât de mult cu aerul stătut din odaie, încât ameţeam, mă sufocam. Lipindu-mă de perete simţeam cum picioarele mi se îndoaie de la genunchi şi eu alunec încet pe podea. Am tras aerul adânc în plămâni, ca să mă obişnuiesc cu gustul amar şi am început să plâng în voie: nu mă auzea nimeni. În acel moment viaţa mea devenise ca o frază scrisă cu vântul suflând peste ape şi îndoind foile de caiet înainte ca să le rupă” . Ajungând în închisoare, Adriana încearcă cu ajutorul hârtiei şi a cernelei să înţeleagă ce se întâmplă, unde a greşit: „Mi-era greu fiindcă eram singură cu gândurile mele, care de la un timp îmi provocau dureri de cap şi spre seară îl rugasem pe şeful închisorii să-mi dea un pix şi nişte foi. Nu prea a înţeles la ce-mi trebuiesc, dar nu m-a refuzat…”. În situaţii limită, unii se îndreaptă spre religie, alţii spre eul lor creator: „Viaţa trebuie preţuită. A ceda e uşor. A trăi e mai greu… Până a ajunge la o viaţă frumoasă trebuie să depăşesc multe încercări… uneori mai importantă e şcoala vieţii…” Grelele încercări pentru Veronica însă s-au dovedit a fi fatale. Ea fiind o fire psihic labilă, cedează.
Veleităţile mele au stârnit nedumerirea multora. Să pui mâna pe stilou şi să scrii istoria ruşinoasă? Dar trebuia să schimb multe ca răul să dispară. Poate era mai bine să nu fi existat nici-un fel de concluzii sau să nu mă fi gândit la ele, dar nu puteam să privesc la tinerii care se scăldau în marea sclavie. Numeroase alte existenţe se împleteau cu acelea pe care le-am descris în carte. Sentimentul dezastrului care se apropia inevitabil venea dinăuntru.
Contradicţiile familiale se ascuţeau, forţele centrifuge împiedicau orice încercare de restabilire a unităţii. Efectele dureroase pe care le provoacă economia ţării, duce la tragedia unei umanităţi. O violenţă tulbure pune stăpânire pe suflete. Lumea se îndreaptă fără să-şi dea seama, către o vreme care stă sub semnul violenţei şi încrâncenării. Timpul se îmbolnăveşte şi viaţa imprimă o mişcare convulsivă, ameninţătoare. „Încă atunci simţise cum o roade singurătatea şi durerea sufletească ce i-o provocau părinţii pe care nu-i vedea niciodată treji. Erau zile când Veronica nu mai dorea să doarmă pe patul de scânduri din odaia ei. Mirosul acru de vin şi rachiu se îmbâcsise în pereţii mucegăiţi şi murdari, care de multă vreme nu mai fuseseră văruiţi. Pe lângă faptul că beau, părinţii o exploatau ca pe o slugă: fuga la prăşit, repede după vacă, la muls, la gătit, şi toate fiindcă, ziceau ei, mamă-sa s-a chinuit să o nască, să o crească. Nu era mare lucru pentru ea, le făcea în fiecare zi, ca să poată mânca seara o bucată de pâine. Tristeţea ei cea mare era că nu i-au dat voie să-şi continue studiile, pentru a-şi asigura un viitor mai bun. Nu ca cel al surorii sale, care, biata de ea, se căsătorise cu un „prostănac“ doar pentru a scăpa de prigoana de acasă.”
În anul 2005 când romanul „Singure în faţa sorţii” a fost tradus în engleză şi a fost vândut în Norvegia, Liv Handeland spunea: „Este lăudabilă strădania autoarei de-a îngrădi drumul tinerilor fete spre traficanţi. Istoria grozăviilor prin care le este dat să treacă fetelor traficate este abominabilă. Citind această carte tinerele cred că vor cântări înainte de a lua o hotărâre. Nutresc speranţă că poate vreun cinovnic citind cartea ar putea avea remuşcări, căci până la procese de conştiinţă – e mult”.
Cum să apreciez dacă mi-a reuşit cârpăceala mea? Aceasta o poţi afla doar din reacţia cititorului. Eu doar îmi dau silinţa să fac cât mai educative scrierile mele ca să lase urme în conştiinţa şi simţămintele oamenilor. Fac ceea ce mi-am dorit să fac mereu. „Romanul Stellei Enachii are şi pagini lirice deosebit de reuşite, care dau la iveală un suflet romantic, dar şi dur, o fire pe cât de sensibilă, pe atât de calculată, o inimă altruistă şi curajoasă totodată…” (Lia Ţâcu).
M-am săturat să veghez un trecut îndepărtat care se frământă în memoria mea, m-am săturat să adun crâmpeie din viaţă precum aduni piesele desperecheate ale unui joc de imagini în mijlocul cărora nu voi regăsi niciodată imaginea mea. Trebuie să-mi descifrez somnul meu, să pricep frazele dintre tăceri. Oare voi părăsi această lume ostilă pe care o respingem? Voi traversa în noapte, de veghe sau absentă, prin toate hăţişurile visului meu zbuciumat?
Credulă, de-a lungul câtor acoperişuri, culmi sau prăpăstii am mers? Din câte vise m-au trezit golurile bruşte sub paşii mei şovăielnici, râuri săpate adânc şi surpând cărările mele fragile, opriri bruşte la marginea podurilor accidentate şi maluri inaccesibile în faţa mea, bogăţii transformate în nisip între degetele mele întinse?
Somnambulă în echilibru pe muchia vieţii mele, câte treziri bruşte am îndurat? Voi putea în sfârşit să merg liberă, departe de această lume înfrântă, voi putea să-mi iau zborul fără să fiu deranjată, readusă la rânduiala lumii comune.
…Viaţa mea la sigur a fost o stofă uzată. Pe alocuri urzeala se făcea vizibilă, în altă parte toate erau destrămate. Încerc să le cârpesc, să acopăr găurile, să înnod firele. Uneori le ţes, şi atunci culorile se amestecă, se combină creând desene noi, umbre noi. Oare ce veţi citi voi în ele, ce veţi afla voi despre mine? Eu nu mai ştiu, închid ochii şi o confuzie totală e în mintea mea. Aş fi dorit ca tot ce-a fost frumos să-mi păstrez lângă inimă precum o carte, al cărei ultim capitol l-ai scris, ca într-o simfonie în care eu aş fi avut timp să execut ultima notă. Însă cuvintele îmi zboară şi prea multe pagini vor rămâne albe, iar notele dansează, ameţite, în capul meu, fugite de pe portativ.
Trăiesc sfârşitul unei tragedii. Încerc în fiecare zi să-mi repovestesc fragmente din ea. Îmi amintesc cum vorbeam, făcând pauze, ridicând ochii spre cer sau căutând un cuvânt. Ca să fiu mereu ocupată, amestec trecutul cu prezentul. Îl îmbrac pe primul în cămăşile celui de-al doilea şi încerc să le potrivesc un echilibru. Privesc portretele, recunoscând fiecare detaliu, fiecare defect. Răsfoiesc albumele cu fotografii, amintindu-mi chipurile pe care le-am cunoscut şi le-am pierdut odată cu scurgerea timpului. Răsfoiesc. Revin. Mă opresc. Merg mai departe. Visez. Mă las furată de amintiri. Imaginile se perindă prin faţa ochilor întocmai ca secvenţele unui film pe care nu sunt sigură că-l voi monta vreodată…
Stella Enachii